Retezat 2021 - A șaptea zi: Cîrnic

Marți

Am repetat ritualul toaletei de dimineață în Pîrîul Bucurei. Nu-mi venea să cred că era ultima oară cînd făceam aceste lucruri. În zilele de dinainte descoperisem un loc adăpostit pe malul pîrîului Bucurei, cu apă adîncă și lină, la poalele unei stînci mari așa că de cum ieșea soarele (altfel nu aș fi îndrăznit), mă duceam acolo și mă spălam bine în apa care la început păruse rece ca gheața, dar care în fiecare dimineață devenea din ce în ce mai suportabilă pînă cînd acum, în ultima zi, se simțea ca apa potrivită cu care mă spăl acasă.

Reîntors la cort m-am întîlnit cu unul din ocupanții de peste noapte ai refugiului și cu dulăul său. Cu o bucată de cîrnaț am încercat să-l atrag pe dulău ca să nu-mi mai lingă micul dejun, dar după ce îi dădusem cîrnațul, l-a refuzat cu dispreț și mă lătra cu foc. Bun, nu era chiar cîrnaț, ci beef jerky din acela subțire și uscat pe care să-l molfăi ca să-ți dea energie, dar gusta foarte bine și era din Germania. Un cîine enervant de mofturos.

Am început să-mi strîng tabăra și după o vreme am rămas singur. Era o liniște absolută în toată căldarea, lîngă uriașul lac albastru, cu toți versanții din jur luminați galben de soare. Mi-e imposibil să descriu ce simțeam. Liniște, imensitatea amfiteatrului, lumina soarelui, lacul, iar liniște... Nu-mi venea să mă ridic și să plec...

Pînă la urmă, niște nori compacți care urcau în viteză dinspre Valea Lăpușnicului m-au convins să pornesc. Tot drumul de întoarcere a fost o fugă de acei nori. La coborîrea din Curmătura Bucurei am simțit pe obraji, în ciuda soarelui încă neacoperit, primele picături ale unei ploi de gheață. Totuși, cînd am ajuns la Bordul Tomii și m-am uitat în urmă, am văzut că norii nu aveau puterea să treacă peste creastă și să coboare în căldare.

Acum îmi amintesc că pe drum, atît în Curmătura Bucurei, cît și mai jos de Tăul Pietrele, m-am încrucișat cu doi-trei turiști care urcau spre Bucura. Nu-i invidiam.

La Gențiana nu era nimeni. Și ce chef aveam de un ceai!...

La Cîrnic, în parcare, am găsit mașina în bună stare, așa cum o lăsasem. Asta a fost tot.

Timpi:
L. Bucura 10:45 - Curm. Bucurei 11:25 - L. Pietrele 12:05 - Bordu' Tomii 12:30 - Gențiana 1:15 - Cîrnic 3:00
Cîrnic 3:30 - Vinerea ~5:00

Retezat 2021 - A șasea zi: Creasta Slăveiului

Luni

Uneori mi se întîmplă, mai ales în după-amiezile de duminică, atunci cînd weekendul e pe sfîrșite și îmi dau seama că a trecut fără să fi făcut altceva decît să revăd filmele mele favorite, să filozofez că, la urma urmelor, lumea e o mare plictiseală. Lucrurile cu adevărat reale sînt făcute în altă parte, de către sisteme, mașinării și calculatoare, iar noi sîntem doar niște elemente opționale, niște zerouri. Desigur, există pe glob locuri în care se întîmplă nenorociri și tragedii groaznice. Acestea ar fi, spre deosebire de zerourile plictiselii din partea norocoasă a lumii, niște cantități negative, iar ele sînt la fel de adevărate ca acei algoritmi a-umani care mișcă roata lumii. Prin urmare, lumea e făcută doar din zerouri și negative. Și totuși, ziua aceasta petrecută la munte avea să fie, pentru mine, un micuț plus în acest ocean de zerouri și negative.

Nu plecasem de acasă cu gîndul de a repeta creasta Slăveiului, mai ales că singura dată cînd făcusem acest traseu a fost cu 30 de ani înainte, la întoarcerea de la Zănoaga, și mi-a rămas în memorie ca o creastă extrem de accidentată și plictisitoare și singura amintire bună din acea tură fusese că la coborîrea spre Lacul Lia găsiserăm o zonă cu afine din abundență. Ideea de a o repeta acum a fost a lui C., doritoare să încerce și ea Judele. Bucuros că am ocazia să fac pe ghidul, am încurajat-o cu argumentul, de altfel perfect adevărat, că dacă eu, care sînt mai puțin agil, am ajuns pe vîrf, pentru ea va fi mult mai ușor.

Am ales traseul mai ușor, pe la Tăul Porții. Din nou am ales să scurtăm drumul direct prin albia Bucurelului, ca și cum am fi străbătut un micro-deșert de nisip și piatră, dar după aceea am mers separat, regrupîndu-ne la Tăul Porții și apoi, din nou, la Tăul Agățat. Aici, în timpul popasului, ne-a ajuns un domn mai bătrîn, apărînd de sub buza căldării cu un rucsac mare purtat, nu știu de ce, într-o rînă - o poziție care părea tare incomodă. Auzind că vrem să urcăm pe Judele, s-a luat după noi și ne-a ajuns din urmă cam prin Șaua Judele. Am repetat drumul de cu trei zile mai înainte, pe versantul dinspre Rezervație, dar cînd am ajuns la pragul vertical, el a ales o altă variantă, pe undeva prin dreapta. Nu credeam că o să reușească și de aceea nu am avut curiozitatea să-l urmăresc, dar pînă la urmă a ajuns și el pe vîrf. Cînd l-am întrebat cum a fost traseul lui, ne-a răspuns că "a dat mere pe pere", o expresie ingenioasă din care am priceput că varianta lui era la fel de grea ca a noastră, doar că în alt fel.

Neconvențională ca întotdeauna, C. nu s-a oprit pe platforma vîrfului oficial, ci a propus să mergem pînă pe dîmbul îngust care mi se păruse și mie prima oară că e vîrful adevărat. Cum vineri nici eu nu ajunsesem pînă aici, toată chestia era o premieră pentru toți trei.

O vreme splendidă, cu un tur de orizont superb. La un moment dat a apărut deasupra noastră și un avion de agrement. Am mîncat, am făcut poze, am vorbit cu domnul acela despre echipa de rugby din Cugir, după care ne-a lăsat singuri.

Am revenit în Șaua Judele și de acolo am început traversarea Crestei Slăveiului. Era chiar mai enervantă decît îmi aminteam că fusese cu trei decenii mai înainte (mai precis, 33 de ani). Dar era și mai frumos. În lumina amiezii aveam în fața ochilor căldările rar văzute de pe versantul vestic, cu lacurile și lăculețele lor ascunse de circuitele turistice populare. Chiar și Zănoaga se vedea în toată frumusețea lui albastră.

Cînd scăpam de porțiunile stîncoase făceam popas pe iarbă, cu fața spre apus și potriveam relieful pe care-l vedeam aievea cu cel de pe hartă și povesteam povești.

La scurt timp după coborîrea din Vf. Sîntămăria am descoperit pornind din creastă un horn abrupt și cred că acesta era scocul prin care "Coca Bloos" și soțul ei coborîseră pe pante de 50 de grade.

În timpul trecerii dinspre Sîntămăria înspre următorul vîrf (pe care eu îl socoteam a fi Slăveiul fără să fiu sigur că se cheamă așa), C. mi-a spus că s-a hotărît să se întoarcă acasă chiar în seara aceea pentru că o așteptau prea multe lucruri de rezolvat în ziua următoare. O decizie logică.

Cel mai frumos a fost un popas pe care l-am făcut deasupra căldării care adăpostește cele trei lacuri "speciale", Răsucit, Urît și Ascuns. Din creastă, de unde le vedeam noi, cel mai aproape și mai vizibil era Tăul Ascuns, urma apoi Tăul Urît, cu apa cea mai albastră, ascuns pe jumătate de un mic bot de munte, iar mai departe Tăul Răsucit, pitit sub abruptul care mărginea căldarea, aproape invizibil din cauza reflecției stîncilor în apă. Nu știu ce mă fascina la aceste lacuri. Fie o emisiune străveche de pe Teleenciclopedia, fie un vis cu niște scafandri care le explorau, fie un amestec de confuzii și amintiri de genul ăsta, fie faptul că erau atît de departe de traseele mele obișnuite și că nu le-am văzut niciodată de aproape... Erau jos la picioarele noastre; o lume misterioasă, atrăgătoare, dar în același timp, de neatins.

După acest ultim popas, am iuțit pasul pentru că, din cauza schimbării de program, mai aveam multe de făcut în ziua respectivă, iar după-amiaza era pe sfîrșite.

Am coborît pe panta din ce în ce mai blîndă și mai ierboasă pînă la intersecția cu punctul galben ce vine din Lunca Berhină prin Crucea Trăznitului și de acolo am început în viteză coborîrea piezișă spre Lacul Ana.

De sus am descoperit, pe un platou mai sus de Lacul Lia, albia unui lac secat. Îl știam din amintiri și parcă și Nae Popescu îl amintea într-unul din ghidurile sale, dar nu l-am găsit pe nicio hartă, iar după ce am ajuns acasă, nici pe Google Earth/Maps, nici în ghidurile Popescului și nici menționat pe undeva. Așa că nu știu ce să cred, în ce să am mai multă încredere, în ochii mei și lentila aparatului foto sau în hărțile și ghidurile turistice.

Lacul care se vede, dar nu există

Cînd panta s-a îmblînzit și am ajuns să traversăm pîraiele care curgeau de pe Slăvei, am văzut o broască. Nimic neobișnuit. Abia cînd C. a comentat că existența broaștelor indică un mediu curat mi-am dat seama că, de fapt, erau ani buni de cînd nu mai văzusem pe viu vreo broască.

Restul s-a petrecut în viteză. Am trecut fără să ne oprim o secundă pe lîngă Lacul Ana și pe lîngă balta circulară de pe malul estic pe care de mult îmi pusesem în gînd să o studiez și apoi am lăsat potecile și am urcat direct, pe ghicite, spre locurile de cort de la Bucura.

În timp ce C. își strîngea bagajul, am avut prevederea de a-mi face acum, pe lumină, aprovizionarea cu apă pentru cină.

Am pornit spre Gura Bucurei și pe drum am ajuns din urmă o pereche, dar nu am schimbat nicio vorbă cu ei. Am ajuns cu bine în parcare. Aș fi vrut să mai stau pînă cînd mă asiguram că mașina pornește și C. e în siguranță, dar ziua era pe sfîrșite. Ne-am despărțit pe la 7:20. Încă era lumină cînd am plecat, dar după vreo sută de metri după ce am intrat în pădure a trebuit să aprind lanterna. Pe tot drumul de întoarcere m-a obsedat o poveste de la C.: cică un cioban pe care-l întîlniseră într-o drumeție în Retezatul Mic le spusese că tare și-ar dori să aibă un buton cu care să ridice în aer toți jnepenii de pe munte ca să vadă lumea cît de mulți urși există, de fapt, în Retezat. Așa că mă așteptam ca la fiecare cot al drumului să dau nas în nas cu o fiară și am reluat obiceiul din Canadian Rockies de a-mi izbi intenționat bețele de trekking de bolovanii de pe potecă pentru a face cît mai mult zgomot (A obține același efect cîntînd sau vorbind de unul singur mi se părea, totuși, mult prea caraghios. Mai bine mîncat de urs, decît făcut de rîs.)

Era a patra oară în trei zile că făceam drumul acesta, dar acum mă grăbeam cît puteam și nu îndrăzneam să mă opresc nici cît să-mi scurtez banda care-mi ținea lanterna pe frunte, pe căciula leoarcă de transpirație. Abia cînd jnepenii s-au rărit și în stînga am văzut prin întuneric marcajul cu punct roșu al Circuitului Lacurilor m-am mai liniștit. Viteza nu am redus-o, totuși, pentru că doream să ajung la cort cît mai repede, la cina cu lichide calde.

Cred că am făcut drumul într-un timp record, o oră și zece minute. Am găsit ușor cortul mulțumită peticelor reflectorizante de la încheieturi. (Un cort nou, de care am fost foarte mulțumit din prima încercare!) În refugiul Salvamont se mișca o lumină la fereastră, semn că nu eram singur, dar nu am vorbit cu nimeni în seara aceea. Oricum, m-am grăbit să pun mîncarea la fiert pentru cină cît mai curînd, înainte ca frigul să-mi intre în oase și să mă prindă frisoanele de oboseală.

Timpi:
L. Bucura 9:30 - T. Porții ? - T. Agățat ? (15 min.) - Vf. Judele ?
Vf. Judele ? - Vf. Sîntămăria ? - Slăveiul ? - Lacul Ana ?
L. Ana ? - L. Bucura 5:25
L. Bucura 5:50 - Poiana Pelegii 7:10
Poiana Pelegii 7:20 - L. Bucura 8:35
Culcarea 9:30

Retezat 2021 - A cincea zi: Spre Tăul Țapului

Duminică

Planul era să mergem cît mai mult pe creasta principală a Retezatului, spre Vîrful Mare. C. ținea să-mi arate Tăul Țapului pe care eu nu eram sigur dacă-l văzusem vreodată pe viu. Eu aș fi vrut să parcurgem și Porțile Închise, iar, ideal, să apuc să urc pe Vf. Mare. Ziua se arăta la fel de frumoasă, dacă nu chiar mai frumoasă decît în dimineața precedentă. Ne-am lungit însă mult cu pregătirile și am plecat de la cort mult prea tîrziu (la 10:00).

Pînă pe Peleaga am repetat programul din 2014: urcuș pe friguroasa Căldare a Berbecilor, în umbră și cu bălți înghețate, apoi un urcuș nu prea greu pe serpentinele largi pînă în creastă și apoi încă un urcuș, mai dificil din cauza bolovanilor, dar înveselit de razele soarelui, pe lunga pantă pînă pe vîrf. Totul a durat o oră și jumătate - două ore.

Chiar și priveliștea de pe vîrf era ca cea de acum 7 ani. Lipsea marea compactă de nori dinspre sud-est, care dăduse Parîngului aspectul unei insule, dar, altfel, Făgărașul se vedea clar și acum.

Ce îmi amintesc cel mai bine, ce m-a impresionat cel mai tare era curățenia aerului. Era un calm desăvîrșit, o pace deplină și un aer perfect curat. Nici noi, nici cei doi băieți cu care ne întîlniserăm aici, pe vîrf, nu aveam chef să vorbim tare.

Am rămas pe vîrf 20 de minute după care am coborît în Șaua Pelegii și de acolo am început urcușul spre Păpușa. Cred că era prima oară cînd urcam Păpușa din direcția aceasta. Panta era lungă, dar nu foarte abruptă; parcă străbăteam un deșert de bolovani. Cu cîțiva zeci de metri înainte de vîrf tăcerea a fost spartă de bîzîitul persistent și enervant al unei drone care survola abruptul nordic manevrată de doi tipi aflați pe vîrf.

De aici se vedea bine Tăul Peleguța, un obiectiv pe care trebuia să-l las iarăși pentru o tură viitoare. Altfel, am povestit amintiri din studenție și în rest am făcut ceea ce se face în mod obișnuit pe un vîrf de munte cînd vremea este superbă și permite tururi de orizont la mare distanță. Direcția care îmi atrăgea privirile cel mai mult era, poate paradoxal, nu munții, ci Țara Hațegului, cu satele, lacurile de acumulare, orașul întins, dintre ale cărui clădiri se distingea silueta albă a fabricii de bere. Îmi aduc aminte cum cu 7 ani înainte, bine, nu de aici, ci de pe Capul Văii Rele, dar care oferea o vedere aproape identică asupra depresiunii, pe o liniște deplină mi s-a părut că aud murmurul civilizației ajungînd pînă aici sus, iar muntele era o ființă vie, un monstru uriaș și blînd, nemișcat, dar prin ale cărui măruntaie palpita neștiut un suflet vechi de cînd lumea.

Înspre sud-vest, dincolo de Piatra Iorgovanului, mult mai departe, se înălța un vîrf impozant. Desigur, în direcția aceea nu mai există munți înalți, dar acesta părea neașteptat de impunător. Nu știam niciunul dintre noi cum se cheamă.

După ce am coborît de pe Păpușa (Spălătura am coborît-o ținîndu-ne de cablu, în care mi-am încurcat bețele pe care mi-a fost prea lene să le scurtez înainte de a le fixa pe rucsac), am început traversarea spre Tăul Țapului. Cam pe aici, pe cărarea orizontală care tăia panta sudică de deasupra căldării Tăului Adînc, m-a cuprins o letargie cumplită. Fie era oboseala ultimelor zile, fie o ușoară durere de burtă din cauza ghimbirului uscat și pipărat pe care l-am mîncat la fiecare popas (Fructele uscate îmi dau durere de burtă; nu știu de ce nu mă învăț minte o dată!), fie akedia după-amiezii, nu știu ce o fi fost, dar cheful de drumeție m-a părăsit cu totul și ceea ce mi-aș fi dorit cel mai mult să fac era să dorm. Noroc că C. avea suficientă energie să mă tragă pînă la lacul pe care dorea să mi-l arate și așa am ajuns la capătul Porților Închise, acolo de unde se văd atît Lacul Galeș, cît și Tăul Țapului. Unul era albastru, iar celălalt verde. Cel puțin așa ni se părea nouă. Ne-am întîlnit cu un domn însoțit de două fetițe. Cînd l-am întrebat care e explicația diferenței de culoare, ne-a răspuns că și Galeșul este tot verde. Ne-am mai uitat o dată, dar nouă tot ni se părea că e albastru. Era ora patru după amiaza și nu mai aveam niciunul chef să mergem mai departe.

Aici am făcut un popas mai lung. Ziua era tot frumoasă, dar era după-amiaza tîrziu și mai aveam un drum lung înapoi. Am avut o scurtă discuție dacă să ne întoarcem pe la Tăurile Văii Rele în loc să urcăm din nou pe Păpușa, dar mie mi s-a părut că vom pierde prea mult timp și am propus varianta care mi s-a părut mai rapidă.

La întoarcere am vrut să fac o încercare de a urca Spălătura Păpușii fără să mă ating de cablu, dar pe la jumătate m-am uitat în jos și mi s-a părut mult prea riscant să continui experimentul.

Am ajuns pe Păpușa fără evenimente. Dacă era după mine, n-aș mai fi zăbovit pe vîrf. Sau, dacă m-aș fi oprit, aș fi rămas lîngă stîlpul indicator, pe platoul plin cu bolovani, alături de grupul numeros și vorbăreț de oameni neobișnuiți cu muntele, dar plini de entuziasm, care urcaseră pe creastă, pe la Custura. Ne-am dus să ne întindem un pic mai încolo, pe un petec înierbat și neted. Era soare și pace și vîntul mișca ușor firele de iarbă și firele de păr.

Cînd am coborît de pe Păpușa, grupul numeros și vesel era tot acolo, deși ei aveau de făcut un drum mai lung decît noi, pînă la Gura Bucurei. Abia cînd am juns la jumătatea coborîrii și m-am uitat mirat în urmă, i-am văzut că, în sfîrșit, se hotărîseră să pornească și ei.

Din șaua Pelegii m-am ambiționat și am reușit să urc pe Peleaga fără nicio pauză. Pe vîrf era deja frig. Era ora 6 fix. Încă de dimineață hotărîserăm să nu coborîm pe Căldarea Berbecilor, ci să continuăm pe creastă pînă în Curmătura Bucurei. Era și mai sigur, și, oricum, era timpul să dăm niște telefoane celor de acasă.

De pe creastă am aruncat, ca acum șapte ani, o privire curioasă spre Tăurile Pietricelele care și ele vor rămîne, încă o dată, un obiectiv pentru viitor. Urcușul pe Custura Bucurei era la fel de accidentat cum îl țineam minte de data trecută și l-am făcut după apus, iar ultimii metri cînd deja se lăsa întunericul. Pe vîrf am ajuns la 7:20, cea mai tîrzie oră la care am fost pe un vîrf de munte. Am coborît greu spre curmătură pentru că încă nu ne-a venit să aprindem lanternele. Nici măcar nu le-am adus în discuție. Din ce observasem, C. este adepta unui stil mai "natural", în care turistul schimbă rosturile firii cît mai puțin, așa că nu m-am mirat că a lăsat întunericul să cadă fără să-l deranjeze cu luminile noastre artificiale, la fel cum făcuse anul trecut la coborîrea de pe Lolaia. În cazul meu, mi se părea că raza lanternei și umbrele pe care ar lăsa-o în spațiile dintre stînci ar face un contrast prea puternic, care mi-ar înșela ochii pe acest teren atît de accidentat, care cerea atenție.

Am ajuns în Curmătura Bucurei puțin înainte de 8. Am dat un telefon scurt și, friguros cum sînt, aș fi pornit imediat spre cort, dar C. este mai sociabilă și a vorbit cu toată lumea. Sus în creastă, spre partea dinspre Căldarea Bucurei bătea un vînt rece, iar în partea cealaltă, înspre Căldarea Pietrele, la adăpostul stîncilor, aș fi tras fără să vreau cu urechea la convorbirile ei, așa că m-am plimbat un sfert de oră pe întuneric de colo-colo fără să știu prea bine în ce loc să-mi petrec timpul.

Am coborît înfofoliți, la lumină de lanterne și povestind despre ce se mai întîmplă la Universitate.

Și în seara aceasta ne-am uitat la stele și e foarte posibil ca acum, nu în seara de dinainte, să fi învățat care e constelația Lebedei.

Timpi:
L. Bucura 10:00 - Peleaga 11:30/12:00
Peleaga 12:20 - Șaua Țapului ~4:00
Șaua Țapului ~4:00 - Șaua Pelegii 5:30
Șaua Pelegii 5:30 - Peleaga 6:00
Peleaga 6:15 - Custura Bucurei 7:20 - Curm. Bucurei 7:55
Curm. Bucurei 8:15 - L. Bucura ?
Culcarea 10:30

Pregătiri de tură. Cînd, peste un an, ne-am rememorat excursia, am socotit amîndoi că celălalt a fost de vină pentru întîrzierea cu care am pornit la drum.

Vîrfurile Bucura I și II și Custura Bucurei din urcușul spre Peleaga. Căldarea Berbecilor jos, pe jumătate în umbră

Urcușul spre Peleaga. Am ieșit în creastă, la soare.

Pe vf. Peleaga. Priveliște spre sud. Ce vîrf e acela de la orizont, din spatele Pietrei Iorgovanului?

Munții Făgăraș

Munții Parîng

Piatra Iorgovanului

Șaua Plaiul Mic

Tăul Agățat

Tăul Porții

Lacul Mutătorii, de pe Peleaga. Abia cînd am ajuns la Vinerea și am pus pozele pe computer, comparînd configurația pietrelor din apă din poza asta cu cea din poza din prima zi, mi-am confirmat punctul terminus al turei făcute în prima zi pe Valea Rea.

Lacul cu Pietriș din Valea Rea, de pe Peleaga

Tabăra de pe malul Bucurei

Căldarea Văii Rele

Lacul Peleguța văzut de pe vf. Păpușa

Tăul Adînc

Spre Vf. Mare

Stîna de Rîu

Vf. Gruniu (?)

Tăul Țapului

Tăul Țapului

Căldarea Galeșului

Lacul Galeș

Vf. Mare. Începutul Porților Închise. Aici ne-am întors.

Vf. Păpușa

Urcînd Spălătura Păpușii

Cele mai mari din Tăurile Pietricelele

Altele din Tăurile Pietricelele

Doi îngeri zburînd pe deasupra vîrfului Lolaia într-un nor ca într-un autobuz

Și ăsta sînt eu făcînd poza de mai sus

Hațegul, din Curmătura Bucurei

Retezat 2021 - A patra zi: Gura Bucurei și Tăul Agățat

Sîmbătă

Dimineața era senină, se anunța vreme bună, dar era foarte frig. Într-o sticlă cu apă lăsată afară, era o bucată de gheață. Cînd am ieșit din cort, căldarea era încă în umbră, dar la 8:25 creștetul cortului a fost atins de prima rază de soare, iar odată cu venirea soarelui temperatura creștea simțitor.

Cînd am pornit (9:35), soarele era deja sus și lumina totul în jur în culori vii, de dimineață senină și aer proaspăt. Încă era răcoare, dar ziua promitea să fie splendidă.

Trebuia să fiu în parcarea de la Poarta Bucurei la 11. Pe măsură ce coboram, mă întîlneam cu din ce în ce mai mulți turiști, în grupuri din ce în ce mai mari. După încă o asemenea întîlnire, am început să țin socoteala numărului celor care urcau ca să-mi fac o idee de cîte corturi instalate la Bucura ne vor aștepta la întoarcere. După ce am trecut cu numărătoarea de 40, am renunțat să mai calculez și mă felicitam că aveam deja tabăra aranjată și încă într-un loc bun. Nu-mi dădeam seama atunci că marea majoritate a celor care urcau nu aveau nicio intenție de a rămîne peste noapte la lac, ci făceau doar o tură de o zi profitînd că e weekend.

Cînd am ajuns în Poiana Pelegii, la capătul ei de jos, am remarcat săgeata care indica poteca marcată cu punct albastru care urcă pe Valea Pelegii spre Tăul Ghimpele. Traseul era dintotdeauna acolo, dar abia acum, cînd luaserăm în serios ideea unei ture pe acolo, am observat marcajul.

Am traversat pîrîul Peleaga cu vreo 10 minute înainte de ora întîlnirii. Ajuns pe malul celălalt, am urcat puțin în amonte pînă am găsit o minunată plajă cu pietriș și m-am mai spălat încă o dată temeinic. Era umbră și frig, iar apa rece ca gheața, dar era grozav să te simți proaspăt îmbăiat, cu sîngele curgînd iute și cald prin corp.

Apoi am urcat în parcare, la soare. M-am trîntit pe un petec de iarbă de unde supravegheam toate mașinile care urcau. Bine, nu m-am putut abține si la un moment dat am dat o tură prin toată parcarea ca să văd ce marcă are cea mai fragilă mașină care a reușit să parcurgă acel drum criminal. Am găsit mirat o Toyota Yaris de Brașov, dar în rest, cam toate mașinile de acolo erau mai mari decît a noastră.

Știam că la munte orele de întîlnire sînt orientative și nu mă deranja defel că trebuie să aștept. Profitam de ocazie și stăteam întins la soare, studiind harta Retezatului cumpărată anul trecut de la Cîrnic și scrutînd fără jenă grupurile de turiști care soseau încontinuu. Cei mai drăguți erau niște liceeni care se vedea că n-au nicio experiență pe munte și se dădeau jos din mașinile lor intimidați și cu privirile pline de uimire și nesiguranță.

Cred că la un moment dat, somnoros după o noapte agitată și stînd mereu în soare, am avut și o pauză mentală, un blank. Nu cred că am adormit cu totul, dar cînd m-am uitat la ceas am văzut că trecuse deja o oră de cînd așteptam și nu-mi vine să cred că mi-am petrecut o oră doar studiind harta.

După o vreme m-am ridicat și am făcut cîțiva pași prin pădure pentru dezmorțire și curiozitate pe acolo pe unde începe urcușul spre Cabana Buta. Atunci am văzut sosind SUV-ul C.-ei, dar pe lîngă șofer, în mașină se mai vedeau două fețe necunoscute, ba chiar și un cățel. La vederea lor, mi-a căzut inima. Bine, nu știam precis cine o să mai vină, dar de la o vîrstă mi-e din ce în ce mai greu să fac cunoștință cu necunoscuți, iar cu cățel n-am fost niciodată pe munte (dacă exceptez cîinele ciobănesc care s-a lipit de noi în Făgăraș). Din fericire s-a dovedit că necunoscuții erau doar niște turiști din Cluj care nu se mai încumetaseră să-și forțeze mașina pe ultima porțiune de dinainte de Poiană și o lăsaseră cîteva sute de metri mai jos.

C. și-a descărcat bagajul și tot felul de mîncare. Cu o zi înainte îi cerusem să-mi aducă niște struguri pentru că la un moment dat, pe creste, mi se făcuse o poftă grozavă. Altceva nu-mi dorisem atunci, dar după ce ea a întins pe iarbă nu doar strugurii, ci tot felul de bunătăți, am început să mănînc lacom. Interesant, sus la cort nu aveam prea multă poftă de mîncare și, de exemplu, două felii minuscule de slănină îmi erau suficiente, dar aici, la "șes", lăcomia mi se trezise din amorțeală. Am mîncat fără să-mi dau seama trei sferturi dintr-o bucată mare de cașcaval pînă cînd C. mi-a atras atenția că bucata aceea era planificată pentru trei zile. Atunci m-am oprit brusc, dar ca dovadă că într-adevăr la altitudine nu aveam poftă de mîncare a fost faptul că sfertul acela rămas ne-a fost suficient, ba chiar a prisosit, pentru cele două zile pe care le-am petrecut sus.

După ce am terminat masa mi-am pus pentru prima oară în viață în jurul genunchilor benzi elastice (cum are uneori Simona Halep la unele partide) și genunchiere. Aveau să se dovedească foarte folositoare.

A venit vremea să pornim înapoi spre lac, fiind poate ultimii turiști care urcau în ziua aceea. Ajunși la Bucura, am văzut un grup foarte numeros, însoțit de trei ghizi cu telefoane, făcîndu-și poze pe malul lacului și am încercat, contrar firii mele, să socializez cu ei și i-am întrebat de unde sînt. Mi-au răspuns cu foarte mare reluctanță, ca și cum urmau să dezvăluie importante secrete de stat, că sînt din Timișoara.

Eu aș fi fost foarte mulțumit să ne petrecem restul după-amiezii la soare pe malul lacului Ana, sau poate m-aș fi forțat să urc pînă la Viorica. (Lăsat de capul meu, sînt, de fapt, un leneș, oricît mă țin de mare munțoman.) În schimb, C. dorea să urcăm pînă la Tăul Agățat. Cum fusesem deja acolo doar cu o zi înainte, nu prea mă încînta ideea, mai ales că îmi dădeam seama că ne vom întoarce la cort după apusul soarelui, dar pe de altă parte înțelegeam că timpul ei pe munte e mai scurt și că vrea să profite la maximum de fiecare zi. Dar spre deosebire de ziua precedentă, am ales să urcăm pe lîngă lacurile cu nume de fete, nu pe la Tăul Porții.

Am intrat în umbră în dreptul Floricăi, iar cînd am ajuns la Tăul Agățat soarele era bine trecut în spatele Porții Bucurei al cărei contur scînteia de lumina portocalie a apusului. Aerul începea să se răcească și locul nu era prea primitor așa încît nu am zăbovit mult acolo. La coborîre, după ce am trecut de Tăul Porții, unde iarăși nu am petrecut mult timp, C. a avut chef de aventuri și am părăsit poteca urcînd pe o movilă de deasupra Bălții-fără-nume pe care o fotografiasem atît de frumos în 2014. Aici, mulțumită înălțimii, am regăsit ultimele raze de soare strecurîndu-se prin adînciturile crestei sălbatice, iar o privire aruncată drept în jos, înspre lacul Viorica, a descoperit între grohotișuri albia de pietre roze a unui minuscul lac secat. După poziția lui, acesta nu poate fi decît misteriosul Tău Pușa de care scrie Nae Popescu în ghid.

De aici am coborît direct spre Bucura tăind direct prin albia secată a Bucurelului.

Am mîncat pe întuneric și frig, cum mă așteptam, dar ne-am făcut ceai din belșug. Cum îi stă firea, C. a intrat în vorbă cu străini, cu un talent care mă uimește de fiecare dată cînd îl văd pus în aplicare. Cu ocazia asta am început și eu să acord atenție (sau cel puțin curiozitate) corturilor din jur pentru că, altfel, în mod normal, lumea din jur mi se pare ca un roi de țînțari, ca un fel de abur fără trăsături precise. Lîngă un cort se afla un tip singur. În altul erau doi austrieci în luna de miere (informație extrasă de C., firește), în altul erau patru-cinci unguri care în dimineața următoare (sau cealaltă), și-au uscat cortul răsturnîndu-l cu vîrful în jos. Mai erau apoi cei trei care în seara anterioară se miraseră atît de zgomotos de șoricelul acela... Mai erau doi, o tipă și un tip, între două vîrste, despre care nu știam ce să cred...

Seara am terminat-o cu program cultural. Cu privit stelele pe cerul senin, ocazie cu care am crezut că am învățat care e constelația Lebăda (Abia după ce am ajuns la Vinerea și am verificat pe Internet mi-am dat seama că mă uitam la asterismul greșit; cîteva săptămîni mai tîrziu am recunoscut adevărata Lebădă și de la Paris de pe Pont Louis-Philippe într-o seară cu furtună care a curățat cerul) și cu citit poezii, ca membrii primelor expediții britanice de pe Everest cu fix o sută de ani mai înainte, absolvenți de Oxford și Cambridge care, înghesuiți și înghețați în corturi la peste 6000m altitudine, își recitau poezii. În fine, să păstrăm proporțiile, totuși...

Timpi:
L. Bucura 9:35 - Poiana Pelegii 10:55
Poiana Pelegii ? - L. Bucura ?
L. Bucura ? - T. Agățat ?
T. Agățat 6:00 - L. Bucura ?

Dimineața anunța o zi splendidă, dar atîta timp cît cortul rămînea în umbră, era frig.

Poarta Bucurei. Nu pot să uit cum în 2012, cînd am revăzut locurile acestea după mulți ani, am fost foarte încîntat descoperind linia suprafeței Lacului Ana la poalele versantului. Iar două zile mai tîrziu, cînd m-am abătut pînă pe malul lui, mi s-a părut cel mai frumos lac pe care l-am văzut în viața mea.

Coborînd spre Gura Bucurei

Acolo, în Valea Lăpușnicului trebuie să ajung. Deasupra, culmea Drăgșanul, iar la orizont, vf. Piule din Retezatul Mic.

Pintenul Slăveiului

Poiana Pelegii

Gura Bucurei

☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ 

Înapoi la Bucura

Lacul Viorica

Urcînd spre Tăul Agățat

Tăul Agățat...

... și "Tăul Agățățel"

Vf. Judele și Poarta Bucurei

Abătîndu-ne de pe cărare și urcînd o movilă pentru priveliște mai bună.

Și așa am descoperit Tăul Pușa, adică albia secată din mijlocul grohotișului de deasupra Lacului Viorica

Lacul Bucura la căderea serii

Retezat 2021 - A treia zi: Judele

Vineri

Din jurnalul în direct:

"A fost o noapte lungă. Deci m-am culcat la 8:30. M-am trezit la 12:30, am mîncat biscuiți și am ascultat un cîntec de Vangelis. M-am trezit la 7:30: ceață groasă peste lac. M-am culcat la loc. M-am trezit iarăși la 9:30: ceață și mai groasă. Eram convins că-mi voi petrece ziua în cort, să mă feresc de frig, dar am văzut că din V. Lăpușnicului se ridica ceața. Era o luptă între ceața albă ascendentă din sud și negura adusă de vînt peste Curmătura Bucurei. M-am înfolofolit ca pt. Mt. Athabasca și am pornit la drum pt. că sudul părea să cîștige lupta ceților.

La 11:32 am fost atins de prima rază de soare, înainte de Tăul-fără-nume de dinainte de Tăul Porții.

Am avut emoții la urcușul pe vîrf, dar mi-am zis că e acum ori niciodată.

[La scurt timp după plecarea din Șaua Judele, cînd poteca părea să traverseze prin dreapta, pe deasupra prăpastiei] mi-am adus aminte că trebuie să țin stînga (partea dinspre Rezervație).

Cea mai grea a fost o porțiune verticală de cam 3 metri. Am urcat-o fără bețe, pe care le-am abandonat, după care mi-am luat seama și am coborît-o pe jumătate ca să le recuperez.

După aceasta au mai fost 2 praguri și apoi o curbă expusă, după care văzînd [brusc, la vreo douăzeci de metri, drept în față] parul care marca vîrful și că ce urmează e lipsit de pericole, aproape am strigat de bucurie."

Ajuns lîngă par, mi s-a părut că o ridicătură stîncoasă aflată în prelungirea crestei la vreo zece metri mai încolo este mai înaltă decît vîrful oficial, dar cum pînă acolo poteca era oarecum expusă și cum eram sătul de senzații tari, am renunțat să merg mai departe, deși îndoielile cauzate de chestia asta aveau să mă supere un pic în zilele următoare.

Vremea se făcea din ce în ce mai frumoasă, soarele devenea din ce în ce mai vizibil, deși vîrful Retezat nici acum nu se scuturase de norii groși care-l ascundeau.

Am stat 40 de minute pe vîrf admirînd peisajul în toate direcțiile. Pregătindu-mă de coborîre, mi-am luat cu melancolie adio de la vîrful pe care nu mai aveam intenția să-l urc vreodată.

Am coborînd porțiunea verticală cu răbdare, avînd grijă să am tot timpul trei prize (nu ca în vară, la coborîrea de pe chockstone de pe Bow Hut Route).

La întoarcere, după ce am trecut de Tăul Agățat, am continuat să urmez poteca în coborîre căutînd variantele cele mai ușoare, pînă cînd mi-am dat seama că mă scotea spre Lacul Florica și a trebuit să urc înapoi pînă la bifurcație. La Tăul Porții m-am întîlnit cu o pereche mai în vîrstă decît mine care urcau spre Șaua Judele. Ținînd cont de ce mi-au spus, că în afară de ei, nu mai exista nimeni la Bucura, după ce i-am văzut ajungînd pe malul Tăului Agățat m-am dezbrăcat și am făcut baie în lac, după care m-am întins pe stîncile însorite. De aici mă uitam spre vîrful Judele, dar îmi părea iarăși la fel de străin ca întotdeauna, nu aveam senzația aceea pe care o avusesem cu alte vîrfuri, că "Uite, cu ceva timp în urmă eram acolo, sus".

Am urcat apoi pieziș (adică încercînd, pe cît posibil, să țin curba de nivel) în Curmătura Bucurei pentru telefoane. Căldările nordice erau tot în ceață, vîrful Retezat tot invizibil. Era frig și am început coborîrea reînfofolit cu toate hainele pe care le aveam și cu mănuși de schi pe mîini.

Ajungînd pe malul Bucurei m-am reîntîlnit cu perechea de mai devreme. Fuseseră pe Sîntămăria și coborîseră "pe un scoc care de aici nu se vede și nu vi-l recomand pentru că pe unele porțiuni e înclinat la 50 de grade". Deși mai bătrîni, erau mai sprinteni decît mine și țopăiau cu agilitate pe bolovanii de pe malul lacului, deși doamna părea foarte pasivă și supusă, cam ca personajul Cocăi Bloos din După-amiaza unui torționar.

De dimineață, cortul verde al tipului solitar dispăruse, ca la Pietrele, pe nesimțite, dar peste zi mai veniseră cîțiva turiști care își instalaseră corturile. Nu am vorbit cu nimeni, poate doar saluturile obișnuite. Șoarecele din seara precedentă îi vizita și pe ei pentru că după ce am intrat în cort le-am auzit întruna vocile puternice mirîndu-se de el.

M-am culcat încă și mai devreme decît în seara precedentă, pe la 8 fără un sfert. Am adormit ușor, fără probleme, pentru că, odată ce m-am băgat în sacul de dormit, am început să-mi citesc din blogul de călătorii postarea despre excursia din octombrie 2021 în Retezat, cînd am petrecut, ca niciodată, cinci nopți la Bucura.

Timpi:
L. Bucura 11:05 - T. Porții 11:45 - T. Agățat 12:15 - Vf. Judele 1:15
Vf. Judele 1:55 - T. Porții ~3:30
T. Porții 4:00 - Curm. Bucurei ?
Curm. Bucurei ? - L. Bucura ?

În cort, la 1 noaptea

Lacul Bucura la 7 dimineața

O privire spre Gura Bucurei. Norul alb care mi-a dat speranțe de îmbunătățire a vremii

Lacul Bucura

La Tăul Porții

Tăul Agățat

Vîrful Judele din Șaua Judele

Vf. Judele

Spre vîrf

Pe vîrf

O premieră pentru mine

Din vîrf, o privire înapoi asupra potecii care urcă de la Tăul Agățat în Șaua Judele

Spre Rezervație

Tăul Iezilor

Tăul Caprelor

Custura Bucurei

Tăul Porții

Lacul Viorica

Lacul Lia

Tabăra de pe malul Bucurei. Încă nu apăruse niciun cort nou.

Coborîrea din Șaua Judele

Căldarea Pietroasă, Zănoaga Bucurei, Căldarea Bucurei, Lacul Lia, Vf. Custura etc...., aproape tot Retezatul (sau doar o mică parte)

Poarta Bucurei și Tăul Agățat

Tăul Porții

"Tăul fără nume"

Traversare spre Curmătura Bucurei

Lacul Bucura din Curmătura Bucurei

Apar primele corturi noi pe malul lacului.

Lacul Pietrele. Căldările nordice, încă în ceață și frig.